16/10/2026
Azi, pentru a treia oară în ultimele câteva săptămâni, mă trezesc devreme, ca de obicei, iar între vis și realitate un gând își găsește calea spre mine: „Mai stai puțin. Relaxează-te. Azi chiar nu ai ceva anume de făcut decât să fii.” Senzația este foarte clară și, pentru mine, cu totul nouă. Momentele acestea au fost răzlețe. Între ele, am intrat direct în obișnuitul „to do”. Cât era tata, de exemplu, nu exista zi fără telefonul de la 6:30. De cm deschideam ochii, ceva mă aștepta deja.
Pe parcursul zilei îmi găsesc momentele în care aleg să mă întorc în prezent. Mă consider norocoasă că am la mine această cheie magică. Faptul că am remarcat cele trei momente m-a făcut să văd câtă presiune punem pe noi să facem, să dregem, să rezolvăm… câte bagaje emoționale purtăm și cm trec zilele una după alta, în timp ce noi suntem mereu ocupați să ajungem la următorul lucru.
Plecarea tatei, deși firească și parte din cursul vieții, a adus cu ea și un alt fel de a-mi privi viața, alegerile și prioritățile. Iar gândul acesta nou pare să vină exact de acolo: din nevoia de a trăi puțin mai mult și de a face puțin mai puțin. De a-mi aminti că sunt aici. Și că, înainte de toate, pot pur și simplu să fiu.