15/10/2026
📚 „𝗗𝗮𝗻𝘀𝗲𝗮𝘇ă 𝗰â𝗻𝗱 îți 𝘃𝗶𝗻𝗲 să 𝗽𝗹â𝗻𝗴𝗶” – 𝗖𝗮𝗺𝗲𝗹𝗶𝗮 𝗖𝗮𝘃𝗮𝗱𝗶𝗮
Am intrat în contact cu stilul Cameliei Cavadia grație volumului 𝗠ăș𝘁𝗶𝗹𝗲 𝗳𝗿𝗶𝗰𝗶𝗶 și m-am îndrăgostit instant. A fost ca și cm autoarea ar fi dat un nume iubirii mele pentru 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘀𝗺𝘂𝗹 𝗰𝗿𝘂𝗻𝘁, pentru poveștile originale și bine scrise și ar fi făcut Bucureștiul să pară de zece ori mai dramatic și mai plin de mister. Vă recomand cu foarte mare drag și volumul acela de povestiri, deși astăzi nu despre el vorbim.
Revenind la 𝗗𝗮𝗻𝘀𝗲𝗮𝘇ă 𝗰â𝗻𝗱 îți 𝘃𝗶𝗻𝗲 să 𝗽𝗹â𝗻𝗴𝗶, romanul ăsta m-a atras încă de când am aflat prima oară titlul și am văzut coperta. Iar Camelia Cavadia a reușit din nou să mă țină în poveste de la prima până la ultima pagină. Are ceva din 𝗗𝗲𝘀𝗽𝗲𝗿𝗮𝘁𝗲 𝗛𝗼𝘂𝘀𝗲𝘄𝗶𝘃𝗲𝘀, dacă le-ai scoate din suburbia americană și le-ai arunca direct în 𝗥𝗼𝗺â𝗻𝗶𝗮 𝗰𝗼𝗺𝘂𝗻𝗶𝘀𝘁ă și 𝗽𝗼𝘀𝘁𝗰𝗼𝗺𝘂𝗻𝗶𝘀𝘁ă.
Romanul m-a dus cu gândul la 𝘁𝗲𝘁𝗿𝗮𝗹𝗼𝗴𝗶𝗮 𝗘𝗹𝗲𝗻𝗲𝗶 𝗙𝗲𝗿𝗿𝗮𝗻𝘁𝗲. Nu pentru că poveștile ar fi identice – acum, privind lucrurile la rece, cred că sunt chiar destul de diferite –, ci pentru felul în care 𝗽𝗿𝗶𝗲𝘁𝗲𝗻𝗶𝗮 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿𝗲 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶 devine mai mult decât un simplu decor: devine axul în jurul căruia se construiesc vieți întregi, cu iubiri, rivalități, traume, alegeri, greșeli și toate lucrurile pe care femeile le duc cu ele de-a lungul anilor.
𝗦𝗶𝗺𝗼𝗻𝗮, 𝗥𝗮𝗹𝘂 și 𝗜𝗹𝗲𝗮𝗻𝗮. Trei femei și trei caractere cât se poate de diferite, între care se leagă o prietenie care se simte ca un adevărat roller coaster. Camelia Cavadia construiește relația dintre ele cu atâta autenticitate și atenție la detalii, încât 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘀𝗺𝘂𝗹 răzbate efectiv printre pagini.
Simona este femeia care a crescut într-un glob de sticlă atât de bine conturat, încât a ajuns adultul care a luat o mulțime de decizii impulsive și care se luptă cu un optimism ce uneori se simte de-a dreptul 𝘁𝗼𝘅𝗶𝗰. Își idealizează orice relație romantică, se minimizează pe sine cu o ușurință dezarmantă și are nevoie de zeci de ani pentru a învăța să se prioritizeze cu adevărat.
Ralu este femeia pe care 𝘀ără𝗰𝗶𝗮 și traiul alături de rude mereu indisponibile emoțional au făcut-o să caute iubire și validare autentică. Nu se poate bucura de o reușită personală mai mult de două secunde, fiindcă apare imediat vocea aceea care îi amintește că e doar fata săracă, fata care nu și-a depășit cu adevărat condiția, fata care încă n-a realizat nimic suficient de notabil. E greu să te bucuri de ceea ce ai construit când ai învățat să te privești mereu prin ochii celor care te-au făcut să crezi că nu vei fi niciodată 𝘀𝘂𝗳𝗶𝗰𝗶𝗲𝗻𝘁 𝗱𝗲 𝗯𝘂𝗻ă.
Ileana este 𝗮𝘃𝗼𝗰𝗮𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲𝘀ă𝘃â𝗿ș𝗶𝘁, femeia care domină sala de judecată, dar care n-are habar cm să-și țină familia unită. Se mulțumește cu firimituri de afecțiune pentru că are mereu senzația că, oricum, nu știe să ofere atât de mult pe cât primește și a primit de la alții. Și uite așa, poți să fii impecabil într-o profesie și să te descurci de minune cu problemele altora, dar să nu știi ce să faci cu propriile răni.
Trei femei diferite, cu istorii personale complicate, cu alegeri bune și mai puțin bune, cu vulnerabilități și mecanisme de apărare pe care le-au construit de-a lungul vieții. 𝗙𝗲𝗺𝗲𝗶 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗻𝘂 𝘀𝗲 𝘃𝗶𝗻𝗱𝗲𝗰ă 𝗽𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗻𝗼𝗮𝗽𝘁𝗲 și care nu devin brusc versiuni perfecte ale lor însele doar pentru că au înțeles, în sfârșit, de unde li se trag toate problemele.
După o copilărie trăită în comunism, o tinerețe prinsă fix în miezul Revoluției din 1989, traume transgeneraționale și emoționale duse și vindecate extrem de greu, după numeroase dezamăgiri și 𝗽𝗮𝗹𝗺𝗲 𝗮𝗹𝗲 𝗸𝗮𝗿𝗺𝗲𝗶 care le călesc și le transformă în femei adevărate, momentul în care Ileana moare de cancer cade ca un adevărat trăsnet peste Simona și Ralu. Cele două decid să rememoreze totul cu ajutorul vechiului album de fotografii.
Așa ne poartă Camelia Cavadia între trecut și prezent, într-un periplu pe care personal l-am adorat cap-coadă. Pornim din România de dinainte de 1989, trecem prin Revoluție și toate schimbările semnificative aduse de aceasta și ajungem în perioada de după pandemia de COVID-19.
Dar romanul acesta nu se oprește la prietenie, iubire și dramele personale. Camelia Cavadia 𝘁𝗮𝗶𝗲 î𝗻 𝗰𝗮𝗿𝗻𝗲 𝘃𝗶𝗲 atunci când vine vorba despre subiectele pe care le pune pe masă și, uneori, în aceeași frază, parcă așază și 𝗯𝗮𝗻𝗱𝗮𝗷𝘂𝗹 𝗽𝗲 𝗿𝗮𝗻ă.
𝗖𝗼𝗺𝘂𝗻𝗶𝘀𝗺, 𝗥𝗲𝘃𝗼𝗹𝘂ț𝗶𝗲, 𝗠𝗶𝗻𝗲𝗿𝗶𝗮𝗱ă, nașterea într-un spital de stat, avorturi clandestine, rolul femeii în societatea românească, viață de familie, ratare, puterea de a te ridica după o lovitură și 𝗿𝗲𝘇𝗶𝗹𝗶𝗲𝗻ță. Subiecte feminine și probleme profund românești, pe care nu le poți trece cu vederea și nici nu le poți reduce la câteva clișee despre femei puternice și femei vulnerabile.
Cartea vorbește despre felul în care societatea ne formează, despre ce moștenim fără să ne dăm seama și despre cât de greu este să te desprinzi de o viață în care ai învățat să funcționezi într-un anumit fel.
Dacă aș fi ascultat îndemnul titlului, ar fi trebuit să 𝗱𝗮𝗻𝘀𝗲𝘇 𝗺𝘂𝗹𝘁! Pentru că romanul acesta mi-a adus emoție, tristețe, revoltă și momente în care m-am oprit să mă gândesc la toate lucrurile pe care le ducem cu noi prin viață.
Mă declar 𝗿ă𝗽𝗶𝘁ă î𝗻 𝘂𝗻𝗶𝘃𝗲𝗿𝘀𝘂𝗹 Cameliei Cavadia și abia aștept să descopăr ce alte povești mai are de spus.
Și, pentru că unele cărți au darul de a spune în câteva rânduri lucruri pentru care noi am avea nevoie de pagini întregi, las aici un fragment care mi se pare că surprinde minunat unul dintre mesajele centrale ale romanului:
𝑃𝑟𝑖𝑒𝑡𝑒𝑛𝑖𝑎 𝑎𝑑𝑒𝑣𝑎̆𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑠𝑢𝑠 𝑑𝑒 𝑖𝑢𝑏𝑖𝑟𝑖, 𝑑𝑒 𝑖̂𝑛𝑓𝑟𝑎̆𝑡̦𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑓𝑎𝑚𝑖𝑙𝑖𝑎𝑙𝑎̆, 𝑒 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟𝑢𝑙 𝑙𝑜𝑐 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡̦𝑖-𝑙 𝑎𝑙𝑒𝑔𝑖, 𝑐𝑢 𝑡𝑜𝑡 𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑠𝑢𝑝𝑢𝑛𝑒 𝑎𝑠𝑡𝑎. 𝑃𝑟𝑖𝑒𝑡𝑒𝑛𝑖𝑎 𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑙 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢 𝑎𝑙 𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎𝑛𝑡̦𝑒𝑖, 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡𝑒 𝑠𝑖𝑚𝑡̦𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑡𝑒𝑗𝑎𝑡 𝑐ℎ𝑖𝑎𝑟 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑎𝑓𝑎𝑟𝑎̆ 𝑒 𝑐𝑎𝑙𝑎𝑚𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑛𝑎𝑡𝑢𝑟𝑎𝑙𝑎̆. 𝑃𝑟𝑖𝑒𝑡𝑒𝑛𝑖𝑎 𝑒 𝑑𝑟𝑢𝑚𝑢𝑙 𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑐𝑎𝑠𝑎̆ 𝑎𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑛𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑠̦𝑡𝑖𝑖 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑒 𝑐𝑎𝑠𝑎. 𝑆̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑒𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑓𝑟𝑢𝑚𝑜𝑠 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒, 𝑝𝑟𝑖𝑒𝑡𝑒𝑛𝑖𝑎 𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑎 𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑛𝑡̦𝑎̆ 𝑠𝑝𝑢𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑣𝑜𝑟𝑏𝑒, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑚𝑎̆𝑐𝑎𝑟 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑓𝑎𝑝𝑡𝑒, 𝑐𝑖 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑎 𝑎𝑣𝑒𝑎 𝑝𝑒 𝑐𝑖𝑛𝑒𝑣𝑎 𝑎𝑙𝑎̆𝑡𝑢𝑟𝑖, 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑡𝑜𝑡 𝑐𝑒 𝑡𝑒 𝑠𝑝𝑒𝑟𝑖𝑒 𝑐𝑒𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑝𝑒 𝑙𝑢𝑚𝑒 𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑖 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟.
⭐ 𝟱/𝟱. 𝗖𝗹𝗮𝗿, î𝗻 𝘁𝗼𝗽 𝟱 𝗹𝗲𝗰𝘁𝘂𝗿𝗶 𝗮𝗹𝗲 𝗺𝗲𝗹𝗲 𝗱𝗶𝗻 𝟮𝟬𝟮𝟲!
