16/10/2026
EU AȘ VREA SĂ MĂNÂNC. FĂRĂ SĂ DAU EXAMEN LA FIECARE MASĂ. 🙂
Am ajuns într-un punct în care, dacă întrebi pe cineva „Tu ce mai mănânci?”, trebuie să fii pregătit sufletește pentru răspuns.
„Eu sunt pe keto.”
„Eu țin post intermitent.”
„Eu mănânc doar într-o fereastră de la birou.”
Eu mănânc în bucătărie. Lângă fereastră, dacă e lumină frumoasă. Nu știam că trebuie să intru prin ea.
Cineva își numără carbohidrații. Altcineva își cântărește migdalele. Altcineva și-a făcut un Excel pentru proteine.
Eu am deschis frigiderul și am uitat de ce.
Suntem în etape diferite ale organizării.
Și toate mesele trebuie să spună ceva despre noi. Să demonstreze disciplină, educație, echilibru, aspirații.
Păi, uneori prânzul meu spune doar că am avut niște cartofi. Nu are mesaj. Are mărar.
Există omul care mănâncă după ceas. La 13:00, prânzul. La 16:00, gustarea. La 19:00, cina.
Îl admir. La mine, uneori, la 13:00 e ședință, la 16:00 e „mai am puțin”, iar la 19:00 deschid frigiderul cu energia unui executor judecătoresc.
„Bună seara. Am venit să recuperăm niște restanțe.”
Și după aceea mă întreb de ce am mâncat atât de repede.
Poate pentru că organismul meu a trimis notificări toată ziua, iar eu le-am dat „amintește-mi mai târziu”.
Aici psihonutriția ne ajuta puțin povestea cu „n-ai motivatie”. Uneori ajungi să mănânci mult seara și pentru că ai mâncat prea puțin ziua. Foamea puternică face mai dificil să alegi liniștit și să te oprești confortabil.
Tu ai numit cafeaua „mic dejun”. Corpul a înregistrat contestație.
Mai există omul care mănâncă „perfect”.
Cel puțin până la primul biscuit.
„Am stricat tot.”
Ce ai stricat, mai exact? Biscuitul avea acces la fundația casei?
Ai mâncat un biscuit. Dar gândirea de tip „totul sau nimic” poate transforma momentul într-o sentință: dacă n-am respectat regula perfect, nu mai contează nimic până luni.
Și uite cm un biscuit primește o responsabilitate pentru care n-a fost pregătit.
Era cu unt. Nu era administratorul întregii tale săptămâni.
Regulile foarte rigide pot întreține, la unele persoane, cercul restricție–mâncat excesiv–vinovăție–restricție.
Cu cât strângi mai tare șurubul, cu atât relația ta cu mâncarea poate deveni mai tensionată.
Dar noi insistăm:
„De mâine, disciplină!”
Poate de mâine, și prânz.
Zic și eu.
Apoi e omul care mănâncă pe fugă.
În picioare. Deasupra chiuvetei. Din caserolă. În timp ce răspunde la mesaje și caută certificatul de garanție al mașinii de spălat.
„Am mâncat?” Tehnic, da.
Ai participat la masă? Nu prea. Ai fost în copie.
Și când auzi de mâncat conștient, îți imaginezi că trebuie să privești o stafidă până îi înțelegi copilăria.
Nu trebuie.
Poți începe prin a te așeza. Prin a observa gustul. Prin a lăsa telefonul jos câteva minute și a vedea ce se întâmplă în corpul tău.
Nu e obligatoriu să transformi ciorba într-o experiență spirituală.
Dar poate merită să fii prezent când o mănânci. Ai stat două ore s-o faci. Să faceți și voi cunoștință.
Mai e mâncatul de emoție.
Ai avut o zi grea. Cineva te-a supărat. Ai rezolvat problemele tuturor. Seara, în sfârșit, e liniște.
Și apare gândul:
„Aș mânca ceva bun.”
Nu broccoli. Ceva care să-ți "vorbească" frumos.
Și aici începe tribunalul interior.
„Iar mănânci emoțional!”
„Nu poți să te controlezi?”
„De ce nu bei un ceai?”
Pentru că, uneori, ceaiul pare încă o sarcină. Trebuie pusă apa. Trebuie așteptat. Trebuie ales plicul. Ciocolata e deja acolo și nu cere nimic.
Mâncarea poate aduce plăcere și alinare. Avem amintiri, asocieri, experiențe învățate. Pentru unii, un anumit gust înseamnă grijă, sărbătoare sau câteva minute de pauză.
Mâncatul emoțional nu este automat o tulburare. Iar stresul nici măcar nu ne schimbă tuturor pofta în aceeași direcție: unii mănâncă mai mult, alții își pierd apetitul.
Dificultatea apare când mâncarea ajunge aproape singura cale de a face față emoțiilor, iar după ea vin suferința, rușinea sau senzația că pierzi controlul.
Atunci merită să ne întrebăm, cu puțină blândețe:
„Ce mi-a lipsit astăzi?”
Poate hrană. Poate odihnă. Poate ajutor. Poate dreptul de a spune „nu mai pot”.
Poți să te bucuri de ceva bun și să observi că ai nevoie și de altceva.
O prăjitură poate face seara mai plăcută. Dar n-ar trebui să fie singura din casă responsabilă cu starea ta de bine.
Mai ales că nici ea nu are contract de muncă.
Și există mâncatul din obligație.
„Mai ia.”
„Nu ți-a plăcut?”
„Pentru cine am gătit?”
„Doar atât mănânci?”
La unele mese, sațietatea ta intră în conflict cu departamentul de relații cu publicul al familiei.
Tu spui „m-am săturat”, iar cineva aude „nu te mai iubesc”.
Pentru că mâncarea poate fi și limbaj afectiv. Unii oameni au învățat să spună „îmi pasă” printr-o farfurie plină.
E emoționant. Și uneori greu de negociat când tu chiar nu mai poți.
Dar poți aprecia grija cuiva și fără să mai mănânci o porție.
„Mi-a plăcut mult. Mulțumesc. M-am săturat.”
O propoziție scurtă, care în anumite sufragerii necesită pregătire diplomatică.
Apoi sunt comentariile despre farfuria altuia.
„Atât mănânci?”
„Iar pâine?”
„Tu ai voie desert?”
Nu știam că avem control de frontieră la tort.
Poate omul are o recomandare medicală. Poate are o zi grea. Poate se recuperează după o relație dificilă cu mâncarea. Poate chiar îi place tortul.
Nu avem acces la istoricul lui din trei înghițituri.
Și nici forma corpului nu ne spune întreaga poveste despre sănătatea, obiceiurile sau suferința cuiva.
Dar ne grăbim să tragem concluzii. Uneori înainte să se răcească supa.
Iar peste toate vine ideea că trebuie să „meriți” mâncarea.
„Azi am fost cuminte.”
„Am păcătuit cu o felie de tort.”
„Mâine o ard la sală.”
Eu aș vrea să scoatem cozonacul din Codul penal.
Alimentele au proprietăți nutritive diferite. Unele ne ajută mai mult să ne acoperim nevoile, altele aduc mai ales plăcere.
Contează cantitatea, frecvența, contextul și nevoile fiecăruia.
Dar valoarea ta ca om nu crește după o salată și nu scade după o înghețată!
Poți fi foarte nepoliticoasă sau suparata și cu semințele de chia în geantă.
Caracterul nu se verifică la raionul bio.
În psihonutriție, ne uităm la legătura dintre hrană, corp, emoții, gânduri și mediul în care trăim. Încercăm să înțelegem ce întreține un comportament și ce ar putea ajuta.
Asta cere mai multă curiozitate decât sentința „trebuie doar să te controlezi”.
Pentru că e greu să te îngrijești când fiecare masă vine cu un procuror care te acuza la fiecare inghititura.
Și uneori progresul arată foarte obișnuit.
Ai mâncat înainte să ajungi epuizată de foame.
Ai observat că te-ai săturat.
Ai lăsat ceva în farfurie fără să te cerți.
Ai luat desert fără să promiți că mâine dispar toate celelalte mese.
Ai cerut ajutor când mâncatul a început să te sperie.
Episoadele repetate în care simți că nu te poți opri, restricțiile severe sau comportamentele prin care încerci să „compensezi” merită sprijin de specialitate. Omul care suferă are nevoie să fie ascultat și ajutat.
Nu să i se țină o prelegere despre ambiție între felul întâi și felul doi.
Eu cred că avem nevoie de mai multe mese la care să putem respira.
Cu hrană suficientă. Cu loc pentru plăcere. Cu atenție la sănătate și la recomandările medicale, când există. Cu mai puțină rușine.
Poate cineva se bucură de un bol colorat cu quinoa. Altcineva, de o ciorbă și o felie de pâine. Altcineva învață, cu ajutor, să stea din nou la masă fără frică.
Fiecare vine cu o poveste.
Mi-ar plăcea să ne amintim asta înainte să comentăm ce are în farfurie.
Și, sincer, uneori cea mai frumoasă schimbare este că ai terminat de mâncat și ți-ai văzut de viață.
N-ai deschis un proces. N-ai negociat pedepse pentru mâine. N-ai calculat cât valorezi.
Ai mâncat.
Ți-a fost bine.
Iar cartofii și-au făcut treaba fără să fie obligați să-ți definească personalitatea. 🙂
Daca ai nevoie de ajutor specializat, nu ezita sa ne contactezi!
❗️Informatii si programari: 0336-991
Clinica ReumaDiagnostic
Ai grija sa fii bine cu tine!
Anisoara Decianu -psiholog clinician cu competente in psiho-nutritie si tulburari alimentare, consiliere in adictii, psiho-oncologie, logopedie
