12/09/2026
Ai auzit de Core Energetics?
Poate că nu. Și nici nu este nevoie să cunoști teoria ca să recunoști ceva foarte simplu în propria viață: uneori reacționăm astăzi la o situație ca și cm în fața noastră s-ar afla încă o situație veche. Cum?
Cineva nu răspunde la un mesaj și simțim o neliniște mult mai mare decât ar justifica acel mesaj. Cineva ne critică și cuvintele lui ne urmăresc două zile. Partenerul își schimbă planul și, dintr-odată, nu mai este vorba doar despre plan, ci despre încredere. Cineva pare distant și corpul nostru intră deja în alertă. Sau facem o greșeală mică și în interior se declanșează o judecată mult mai dură decât greșeala în sine.
Core Energetics a fost dezvoltat de psihiatrul John Pierrakos, care lucrase anterior cu Wilhelm Reich și împreună cu Alexander Lowen la dezvoltarea bioenergeticii. Una dintre ideile importante ale acestei abordări este că, atunci când suntem copii, găsim modalități prin care să ne protejăm de ceea ce nu putem încă înțelege, suporta sau exprima. Ne adaptăm. Un copil poate învăța să se retragă, altul să caute permanent apropierea, altul să fie „cuminte”, util sau indispensabil, altul să devină puternic și să controleze, iar altul să nu mai arate cât de mult îl doare ceva. Aceste strategii pot avea sens atunci. Numai că uneori copilul crește, iar strategia rămâne. Core Energetics numește „MASCA” acea parte prin care încercăm să ne prezentăm și să funcționăm astfel încât să nu mai atingem durerea pe care am învățat să o evităm.
Lise Bourbeau spune chiar în cartea sa că propria sinteză a fost influențată în mod deosebit de opera lui John Pierrakos și că a continuat să cerceteze până a ajuns la sinteza celor cinci răni și a măștilor asociate lor. Așadar, cele cinci răni pe care le cunoaștem din cărțile lui Bourbeau sunt propria ei organizare a acestor observații.
Pentru mine, partea cu adevărat utilă nu este să ne punem o etichetă: „Eu am rana asta” sau „Tu ai rana cealaltă”. Nici să folosim aceste răni ca pe niște diagnostice. Ele pot fi mai degrabă o hartă prin care începem să observăm ceva ce până atunci făceam automat. De ce reacționez atât de puternic tocmai aici? De ce situații aparent diferite mă duc mereu în aceeași stare? De ce repet același tip de relație? De ce știu cu mintea că nu se întâmplă nimic grav, dar emoțional nu reușesc să mă liniștesc?
Pentru că emoția nu răspunde întotdeauna numai la ceea ce se întâmplă acum. Ea poate răspunde și la ceea ce situația de acum seamănă, pentru noi, cu ceva cunoscut. Așa ajung uneori emoțiile să ne conducă viața fără să ne dăm seama. Nu pentru că suntem „prea sensibili” sau pentru că este ceva greșit cu noi, ci pentru că mintea și corpul au învățat anumite căi rapide de protecție.
Dacă apropierea a fost cândva nesigură, putem deveni foarte atenți la orice semn de distanță.
Dacă exprimarea noastră nu a fost bine primită, putem învăța să tăcem înainte să riscăm din nou.
Dacă am simțit că trebuie să fim puternici, putem continua să funcționăm chiar și atunci când suntem epuizați.
Dacă încrederea a fost zdruncinată, putem încerca să prevenim orice surpriză prin control.
Aici devine interesant modelul celor cinci răni. Nu prin numele lor, ci prin ceea ce putem recunoaște în propria viață.
Primești o critică și, deși omul care ți-a spus-o și-a văzut de viață după cinci minute, tu continui să te gândești la ea seara.
Ai vrea să te apropii de cineva, dar la primul semn de răceală te retragi tu înainte.
Sau încerci să fii foarte bun, foarte corect, să nu deranjezi, să nu oferi nimănui un motiv să te judece.
Sunt doar câteva dintre felurile în care se poate manifesta ceea ce Bourbeau numește rana de respingere. Uneori durerea nu spune „mi-e frică de respingere”. Spune doar: „Mai bine nu spun nimic.” „Probabil nu sunt suficient de bun.” „Nu cred că este loc și pentru mine.” „Mă retrag înainte să mă respingi tu.”
Alt om poate trăi cu totul diferit.
Știe că o relație nu îi mai face bine, dar ideea de a pleca îi provoacă mai multă teamă decât ideea de a rămâne.
Dacă persoana iubită răspunde mai greu, devine distantă sau are nevoie de spațiu, apar întrebările. „S-a întâmplat ceva?” „Mai este totul bine?” „Oare se îndepărtează?”
Uneori cere părerea altora chiar și când, în sinea lui, știe ce vrea. Alteori îi este greu să facă anumite lucruri singur. Nu pentru că nu ar fi capabil, ci pentru că prezența cuiva îi dă o siguranță pe care îi este greu să și-o ofere singur.
Aici putem recunoaște unele dintre manifestările rănii de abandon. Și întrebarea nu este doar „De ce nu plec?”, ci uneori „Ce simt că mi se întâmplă mie dacă celălalt pleacă?”
În altă parte, omul nu se agață. Dimpotrivă, este foarte disponibil pentru ceilalți.
Îl suni și vine. Ai o problemă și o rezolvă.
Cineva are nevoie de ajutor și își schimbă propriile planuri.
Poate pune nevoile celorlalți înaintea propriilor nevoi atât de natural, încât nici nu observă că o face. Dar când încearcă să spună „nu”, apare vinovăția.
Când vrea ceva numai pentru el, începe să se justifice. Când primește, îi este mai greu decât atunci când oferă.
Uneori își asumă mai mult decât este al lui și apoi ajunge obosit, frustrat sau chiar supărat că ceilalți se bazează prea mult pe el.
Sunt manifestări pe care le putem întâlni în rana de umilire. Nu este nevoie ca omul să spună „mă simt umilit”. În viața adultă poate suna mai degrabă așa: „Lasă, fac eu.” „Nu vreau să supăr.” „Cum să mă gândesc la mine când ceilalți au nevoie de mine?” „Mă simt egoist dacă aleg ce vreau eu.”
Pentru altcineva, punctul sensibil este încrederea.
Dacă i-ai spus că vii la șapte, contează să vii la șapte sau măcar să anunți. Dacă ai promis ceva, cuvântul tău are greutate.
Dacă schimbi planul fără să spui, nu este doar o schimbare de plan. Poate fi trăită ca dovada că nu se poate baza pe tine. Și atunci apare controlul: vrea să știe, să verifice, să prevadă, să organizeze, să se asigure că lucrurile merg cm trebuie.
Poate prelua conducerea chiar și atunci când este obosit să conducă. Poate delega, dar apoi verifică. Poate spune că are încredere, dar se liniștește cu adevărat abia când vede cu ochii lui că lucrurile sunt făcute.
Așa putem întâlni rana de trădare. În spatele controlului nu este întotdeauna dorința de putere. Uneori este pur și simplu dificultatea de a se relaxa atunci când rezultatul depinde de altcineva.
Și există omul care pare că se descurcă foarte bine.
Este responsabil, disciplinat, corect, rezistent.
Poate trece prin multe fără să se plângă.
Dacă este obosit, termină mai întâi ce are de făcut. Dacă îl doare, încearcă să funcționeze.
Dacă greșește, poate analiza greșeala de zece ori. Face nouă lucruri bine și observă imediat al zecelea lucru care putea fi făcut mai bine. Îi este greu să accepte „merge și așa”.
Relaxarea poate veni cu senzația că pierde timpul.
Vulnerabilitatea poate fi greu de arătat, iar emoțiile sunt uneori ținute foarte strâns sub control.
Sunt câteva dintre manifestările pe care le putem recunoaște în rana de nedreptate. Din afară, omul poate părea foarte puternic. Înăuntru însă poate exista o întrebare care nu se termină niciodată: „Este suficient de bine?”
Niciuna dintre aceste manifestări nu înseamnă automat că avem „o singură rană”. Ne putem recunoaște în mai multe. Unele sunt mai vizibile, altele apar doar în anumite relații sau perioade ale vieții. Și două persoane care au trăit experiențe asemănătoare pot dezvolta modalități complet diferite de a se proteja.
Mai important mi se pare altceva: să observăm momentul în care reacția de astăzi este mai mare decât situația de astăzi.
Acolo merită să devenim curioși.
Când un mesaj fără răspuns devine frică. Când o critică devine „nu sunt suficient”. Când un „nu” devine „nu contez”. Când o promisiune încălcată devine „nu pot avea încredere în nimeni”. Când o greșeală devine „trebuie să fiu mai bun”. Când nevoia altcuiva devine automat mai importantă decât propria nevoie.
De multe ori încercăm să schimbăm doar comportamentul. Ne spunem: „Nu mai controla.” „Nu te mai agăța.” „Spune și tu nu.” „Nu mai lua totul personal.” „Relaxează-te.” Și uneori funcționează pentru o vreme. Dar dacă acel comportament a avut cândva rolul de a ne proteja de ceva, simplul ordin de a renunța la el poate să nu fie suficient. Partea care îl folosește încă are un motiv.
Aici găsesc eu valoarea acestor modele. Nu în a ne pune în cutii, ci în a începe să vedem logica din spatele unor reacții care până atunci păreau pur și simplu „felul meu de a fi”.
Poate că nu ești „prea dependent”, ci ai învățat că prezența altuia înseamnă siguranță. Poate că nu ești „obsedat de control”, ci ai învățat că atunci când nu verifici poți fi surprins și rănit. Sau nu ești „rece”, ci ai învățat că atunci când arăți ce simți devii vulnerabil. Si nu ești „prea bun cu toată lumea”, ci ți-a fost mai ușor să îți găsești locul fiind util.
Poate că perfecționismul nu este doar ambiție, ci și o încercare de a evita greșeala, critica sau sentimentul că nu ești suficient.
Când vedem mecanismul, apare pentru prima dată o alegere. Până atunci reacționăm. După ce îl vedem, putem începe să ne întrebăm: „Mai am nevoie de această strategie în forma ei veche?” „Ce încearcă ea să protejeze?” „Ce simt de fapt înainte să controlez, să mă retrag, să mă agăț, să mă sacrific sau să devin rigid?”
Poate acesta este și unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem înțelege despre emoții: nu trebuie să scăpăm de ele. Emoția ne spune că ceva din noi a fost atins. Ceea ce putem schimba este felul în care răspundem când apare.
Începând cu 12 SEPTEMBRIE, deschid o serie de 5 întâlniri online de constelații cu obiecte, dedicate celor 5 răni emoționale: respingerea, abandonul, umilirea, trădarea și nedreptatea. Timp de cinci săptămâni vom lua câte una dintre ele și o vom privi dincolo de definiții, în felul în care se manifestă concret în viața adultului.
Dacă ai citit până aici și într-unul dintre exemple ai avut acel mic moment de recunoaștere — „Da, asta fac și eu” — hai la lucru! În primul comentariu las linkul către grupul WhatsApp în care lucrăm CONSTELATII pe oricare teme. Dacă simți că este pentru tine, te aștept acolo.
Cu drag, Mirela Cucos
